Culorile in icoanele bizantine si catolice




Culorile au un rol foarte important în reprezentarea subiectului. Ele sunt un limbaj simbolic, care arată lumina din interiorul obiectelor și chipurilor, mai degrabă decât coloritul lor exterior. Alegerea culorii, chiar dacă își are originea în regulile și canoanele iconografiei, are un anumit simbolism, care nu este, totuși, mereu același. De exemplu, în iconografia ortodoxă, Maica Domnului este reprezentată aproape întotdeauna în roșu sau maro, dar în icoanele din epoca primară (cele din sec. al 6-lea, păstrate la Muntele Sinai), ea este reprezentată în albastru.


Adesea, culorile au fost rezultatul disponibilității locale a culorilor extrase din minerale. Singura posibilitate de a obține albastrul (până recent, când suntem capabili să sintetizăm culorile chimic) era din lapis, o piatră semi-prețioasă foarte scumpă. (Chiar și azi, 10g de lapis costă în jur de 140 de dolari). Când artiștii l-au putut folosi, au făcut-o. În caz contrar, ei au folosit cee ace au avut la dispoziție, maro sau roșu.

Din punct de vedere teologic, era justificat. În occident, în biserica catolică, Fecioara Maria este aproape întotdeauna în albastru, pentru a arăta titlul ei de regină a cerurilor. Găsim de asemenea, o rădăcină pragmatică a acestei practici: când patronii medievali sau ai renașterii comandau tablourile, ei de asemenea erau responsabili de procurarea pigmenților. Mulți patroni, drept dar și jertfă, cumpărau lapis-ul cel scump spre a fi folosit în veșmintele Maicii Domnului. În timp, aceasta a devenit o tradiție, fiind culoarea prin care era recunoscută în occident.

Auriul simbolizează lumina dumnezeiască. Cuvântul evreiesc aour, care înseamnă lumină, este similar cuvântului latin aurum, care înseamnă aur, și care în India este considerat un mineral al luminii. De asemenea, substantivul latin oratio, care înseamnă cuvânt, trimite la cuvântul francez ”or” care înseamnă aur, și surprinzător destul, acest cuvânt este folosit în limba engleză pentru a desemna culoarea heraldică a aurului! De fapt, grecii spuneau că dacă cineva excela în oratorie, el avea o gură de aur. (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă aurul simbolizează lumina, putem vedea consecințele acestui fapt în modul în care auriul este folosit în iconografie, în fundal, sau aplicat obiectelor ori persoanelor.

Albastrul este asociat cerului, tainei și vieții duhovnicești, și este folosit în centrul mandorlelor în icoana Schimbării la Față și a Învierii Domnului Hristos. Albastrul închis este culoarea cel mai adesea folosită în veșmintele Pantocratorului, în roba Fecioarei Maria și ale apostolilor.

Roșul este una dintre cele mai folosite culori în icoane. Această culoare ca căldurii, pasiunii, iubirii, frumuseții (în slavonă cuvântul care redă frumosul și roșul este același), viața și energia de viață-dătătoare, și din acest motiv roșul a devenit și un simbol al Învierii, al victoriei vieții asupra morții. Dar în același timp este și culoarea sângelui și a chinurilor și culoarea Jertfei Mântuitorului. El poartă o purpură, care semnifică sângele Lui vărsat pentru noi toți. Este de asemenea folosit în îmbrăcămintea martirilor, al căror sânge hrănește Biserica. Uneori icoanele au un fundal roșu, ca simbol al sărbătoririi vieții veșnice.

Roșu-portocaliu, asociat cu focul, sugerează fervoarea și curățarea sufletească.

Movul sau vișiniul este asociat cu regalitatea și divinul. Chiar și Homer a rezervat această culoare (XIX, 225) pentru cei mai înalți demnitari. Citim de asemenea în Scriptură pasajul în care Daniel primește haină de purpură drept răsplată, iar în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, bogatul era îmbrăcat tot în purpură. Pentru bizantini, purpuriul era simbolul puterii supreme. Împărații bizantini au purtat întotdeauna purpuriu, cu excepția participării la serviciile liturgice, când se îmbrăcau în alb.

Albul se asociază cu lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția și uneori cu ceea ce Biserica numește lumina necreată, arătată de Mântuitorul la schimbarea la față lui Petru, Iacov si Ioan.

Verdele semnifică vegetația pământului, fertilitatea în sens general, tinerețea, nădejdea și prospețimea. Este adesea folosit în îmbrăcămintea martirilor. Vechii iconografi au pictat pământul verde pentru a arăta de unde începe viața – precum în scenele Buneivestiri sau ale Nașterii Domnului.

Maro-ul trimite la pământul gol, la țărână, materia fără de viață și la tot ce e trecător și pieritor. Monasticismul, ca simbol al ascetismului și smereniei, al umilinței (humus), amintește de o moarte treptată pentru lume, astfel încât călugărul să devină pământ fertil pentru harul Domnului. De aici îmbrăcămintea monahilor este pictată cu umbre de maro sau negru. Folosit în combinație cu purpura împărătească a Maicii Domnului, această culoare ne amintește de natura ei omenească.

Negrul, ca și albul, absența culorii, dar în realitate negrul întruchipează toate culorile puse împreună. Simbolic, albul reprezintă unitate luminii, în timp ce negrul este negarea luminii. Sugerează neființa, haosul, anxietatea și moartea, negrul absoarbe lumina fără să o reflecte înapoi. Dar întunericul nopții ascunde promisiunea zorilor: Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facerea1,2) În icoana Nașterii Domnului, peștera, grota este neagră. la fel mormântul lui Lazăr cel înviat din morți, grota de sub Crucea Mântuitorului, Iadul în Icoana Învierii care reprezintă pogorârea la iad.

Movul

Culorile au un rol foarte important în reprezentarea subiectului. Ele sunt un limbaj simbolic, care arată lumina din interiorul obiectelor și chipurilor, mai degrabă decât coloritul lor exterior. Alegerea culorii, chiar dacă își are originea în regulile și canoanele iconografiei, are un anumit simbolism, care nu este, totuși, mereu același. De exemplu, în iconografia ortodoxă, Maica Domnului este reprezentată aproape întotdeauna în roșu sau maro, dar în icoanele din epoca primară (cele din sec. al 6-lea, păstrate la Muntele Sinai), ea este reprezentată în albastru.

Adesea, culorile au fost rezultatul disponibilității locale a culorilor extrase din minerale. Singura posibilitate de a obține albastrul (până recent, când suntem capabili să sintetizăm culorile chimic) era din lapis, o piatră semi-prețioasă foarte scumpă. (Chiar și azi, 10g de lapis costă în jur de 140 de dolari). Când artiștii l-au putut folosi, au făcut-o. În caz contrar, ei au folosit cee ace au avut la dispoziție, maro sau roșu.

Din punct de vedere teologic, era justificat. În occident, în biserica catolică, Fecioara Maria este aproape întotdeauna în albastru, pentru a arăta titlul ei de regină a cerurilor. Găsim de asemenea, o rădăcină pragmatică a acestei practici: când patronii medievali sau ai renașterii comandau tablourile, ei de asemenea erau responsabili de procurarea pigmenților. Mulți patroni, drept dar și jertfă, cumpărau lapis-ul cel scump spre a fi folosit în veșmintele Maicii Domnului. În timp, aceasta a devenit o tradiție, fiind culoarea prin care era recunoscută în occident.

Auriul simbolizează lumina dumnezeiască. Cuvântul evreiesc aour, care înseamnă lumină, este similar cuvântului latin aurum, care înseamnă aur, și care în India este considerat un mineral al luminii. De asemenea, substantivul latin oratio, care înseamnă cuvânt, trimite la cuvântul francez ”or” care înseamnă aur, și surprinzător destul, acest cuvânt este folosit în limba engleză pentru a desemna culoarea heraldică a aurului! De fapt, grecii spuneau că dacă cineva excela în oratorie, el avea o gură de aur. (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă aurul simbolizează lumina, putem vedea consecințele acestui fapt în modul în care auriul este folosit în iconografie, în fundal, sau aplicat obiectelor ori persoanelor.

Albastrul este asociat cerului, tainei și vieții duhovnicești, și este folosit în centrul mandorlelor în icoana Schimbării la Față și a Învierii Domnului Hristos. Albastrul închis este culoarea cel mai adesea folosită în veșmintele Pantocratorului, în roba Fecioarei Maria și ale apostolilor.

Roșul este una dintre cele mai folosite culori în icoane. Această culoare ca căldurii, pasiunii, iubirii, frumuseții (în slavonă cuvântul care redă frumosul și roșul este același), viața și energia de viață-dătătoare, și din acest motiv roșul a devenit și un simbol al Învierii, al victoriei vieții asupra morții. Dar în același timp este și culoarea sângelui și a chinurilor și culoarea Jertfei Mântuitorului. El poartă o purpură, care semnifică sângele Lui vărsat pentru noi toți. Este de asemenea folosit în îmbrăcămintea martirilor, al căror sânge hrănește Biserica. Uneori icoanele au un fundal roșu, ca simbol al sărbătoririi vieții veșnice.

Roșu-portocaliu, asociat cu focul, sugerează fervoarea și curățarea sufletească.

Movul sau vișiniul este asociat cu regalitatea și divinul. Chiar și Homer a rezervat această culoare (XIX, 225) pentru cei mai înalți demnitari. Citim de asemenea în Scriptură pasajul în care Daniel primește haină de purpură drept răsplată, iar în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, bogatul era îmbrăcat tot în purpură. Pentru bizantini, purpuriul era simbolul puterii supreme. Împărații bizantini au purtat întotdeauna purpuriu, cu excepția participării la serviciile liturgice, când se îmbrăcau în alb.

Albul se asociază cu lumea dumnezeiască, curățenia, nevinovăția și uneori cu ceea ce Biserica numește lumina necreată, arătată de Mântuitorul la schimbarea la față lui Petru, Iacov si Ioan.

Verdele semnifică vegetația pământului, fertilitatea în sens general, tinerețea, nădejdea și prospețimea. Este adesea folosit în îmbrăcămintea martirilor. Vechii iconografi au pictat pământul verde pentru a arăta de unde începe viața – precum în scenele Buneivestiri sau ale Nașterii Domnului.

Maro-ul trimite la pământul gol, la țărână, materia fără de viață și la tot ce e trecător și pieritor. Monasticismul, ca simbol al ascetismului și smereniei, al umilinței (humus), amintește de o moarte treptată pentru lume, astfel încât călugărul să devină pământ fertil pentru harul Domnului. De aici îmbrăcămintea monahilor este pictată cu umbre de maro sau negru. Folosit în combinație cu purpura împărătească a Maicii Domnului, această culoare ne amintește de natura ei omenească.

Negrul, ca și albul, absența culorii, dar în realitate negrul întruchipează toate culorile puse împreună. Simbolic, albul reprezintă unitate luminii, în timp ce negrul este negarea luminii. Sugerează neființa, haosul, anxietatea și moartea, negrul absoarbe lumina fără să o reflecte înapoi. Dar întunericul nopții ascunde promisiunea zorilor: Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facerea1,2) În icoana Nașterii Domnului, peștera, grota este neagră. La fel mormântul lui Lazăr cel înviat din morți, grota de sub Crucea Mântuitorului, Iadul în Icoana Învierii care reprezintă pogorârea la iad.

Preluat dupa Vasile Calin Dragan

Tradus și adaptat de aici.

Comentarii

Viața Românească

Cultura

Postări populare de pe acest blog

Naruto by Masashi Kishimito

Selecții video: Matei Vișniec - interviuri și fragmente din operă

Doina Ruști în interviuri și prezentări

Graficante.ro

Wansait

Noile media

Scena 9

Biblioteca online