Dictatura imaginilor: „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu“ de Andrei Ujica

Inevitabile, contestarile pe care filmul domnului Ujica le-a prilejuit au avut drept obiect putinatatea informatiilor, fie ele noi sau vechi, pe care le vehiculeaza ceea ce se presupune a fi un documentar, respectiv natura însasi a materialului filmat. Reprezinta „Autobiografia“ un demers jurnalistic de investigatie a trecutului? S-a argumentat ca lipsa comentariului din off, dublata, din când în când, de lipsa totala a sunetului infirma aceasta ipoteza. Dar daca nu e documentar, ce e? Nici film nu are cum sa fie, sunt de parere unii, deoarece Ujica nu a filmat absolut nimic. Lucrând cu materialul clientului, „singurul lucru“ pe care regizorul l-a facut a fost sa decida asupra selectiei. As zice ca atât cei care au pus sub semnul întrebarii calitatile documentare ale filmului, cât si cei care s-au îndoit de calitatile filmice ale documentarului au dreptate si gresesc în egala masura.

Faptul ca imaginile se succed în legea lor, fara niciun fel de comentariu, obliga la reflectie. Faptul ca nimeni nu ne spune cine a fost Ceausescu, ce a facut si daca ceea ce a facut a fost bine sau rau înseamna ca toate aceste lucruri ramâne sa le spunem noi însine. Conexiunile le facem noi, de capul nostru, iar instrumentul primordial de care ne servim este memoria. Ujica e regizorul acestui documentar, dar la fel suntem si noi, spectatorii. Arta lui e în regie, arta noastra e în memorie. Memoria e personala prin excelenta si tocmai de aceea nu avem de-a face cu un unic film (ceea ce e valabil pentru orice film si pentru orice opera de arta, dar mai ales pentru acesta), ci cu un numar de autobiografii practic nelimitat. Câte memorii, atâtea filme. (CATALIN OLARU, sursa: revista Cultura)

Vezi si B-Critic TV