Interviu cu prof. dr Leon Danaila

Secolul XX a fost al electronului. Secolul XXI va fi al neuronului

interviu cu acad. Leon Danaila, directorul departamentului de Neurochirurgie din cadrul Facultatii de Medicina Carol Davila din Bucuresti si sef al Clinicii II Neurochirurgie din cadrul Institutului de Boli Cerebrovasculare din Bucuresti

vezi: fisa biografica Leon Danaila

Una dintre lucrarile dvs. se numeste, cu un titlu incitant, Sculptura in creier. Privit ca un sculptor, un practician neurochirurg are de executat cea mai sensibila opera, in cea mai sensibila materie, omul…

- Chirurgia psihiatrica este o tema care m-a preocupat constant. Domeniul se afla acum intr-o schimbare de perspectiva si noutatile se anunta remarcabile. Initial, operatiile de psihochirurgie se faceau pe baza unei teorii localizationiste, care identifica foarte distinct zone cerebrale clare pentru diferitele functii somatice sau psihice. Noile metode de investigatie aparute in ultimii ani, indeosebi rezonanta magnetica functionala, schimba radical aceasta perspectiva si indica o participare ampla a mult mai multor zone din creier la activitati care inainte erau considerate ca fiind localizate in arii distincte. De exemplu, inca din 1937 s-a incercat tratarea criminalilor prin coagularea sau ablatia nucleului amigdalian din lobul temporal; sau pentru schizofrenici s-a incercat operatia de lobeoctomie frontala. Mai ales in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, asemenea operatii au luat amploare cand majoritatea soldatilor care trebuiau sa se duca pe front erau foarte stresati; si pentru a inlatura acest stress s-au facut operatii din acestea de lobeoctomie care ii linisteau.

In ce armata s-au facut? In cea germana?

- In special americana, nu germana. Si in Franta s-au facut foarte multe. Mai tarziu, dupa razboi, s-a constat ca lobul frontal are un rol foarte important si daca sunt operati asfel de indivizi li se afecteaza si o serie de procese psihice cum ar fi orientarea in viitor, tendinta de a-si rezolva anumite probleme, memoria… E normal ca pe cei din armata sa-i intereseze ca soldatul sa execute niste ordine si sa puna mai putina importanta pe aceste comportamente ale individului, insa in societate el este mult handicapat si atunci s-a renuntat la asemenea operatii – dar nu numai din cauza aceasta. S-a renuntat prin anii 1952-1953, cand au aparut medicamentele psihotrope si indivizii erau calmati printr-o medicatie corect administrata si atunci psihochirurgia a cazut in dizgratie. Ulterior s-a descoperit ca toate aceste medicamente psihotrope, care linistesc, provoaca in timp boala Parkinson si dupa zece ani de aplicare a lor, dupa ce la inceput au facut o euforie extaordinara (s-a spus ca s-a gasit medicamentul schizofreniei), psihochirurgia a fost reluata. S-a schimbat insa viziunea asupra acesteia si au fost evitate metodele barbare de tipul lobectomiei. S-a cautat a se distruge anumiti centri foarte localizati care, credeau psihoneurologii, au un rol foarte important in comportamenul individului. Ulterior s-a constat ca nu dau efecte si iarasi s-a renuntat la aceste operatii de psihochirurgie – cu exceptia unor tari. Nu pot sa spun sigur dar in perioada comunismului au fost operati prin asemenea metode o serie de bolnavi care erau incomozi pentru regim; atunci s-a facut lobeoctomie si indivizii respectivi erau ca niste roboti care puteau fi dirijati, ei nu aveau nici un cuvant, nu aveau nici o personalitate si societatea din timpul respectiv a putut scapa de ei. La noi in tara nu au fost facute astfel de interventii psihochirurgicale. Acum insa psihochirurgia se reevalueaza, beneficiind si de o mai buna cunoastere a mecanismelor cerebrale. Deceniul trecut a fost deceniul creierului si descoperirile facute sunt importante. Avem asadar o mai buna cunoastere a proceselor psiho-neuronale, inca insuficienta, e drept; dar interventiile chirurgicale devin mai sigure si mai precise. In tratamentul medicamentos exista niste limite si exista un numar mic de indivizi la care aceste substante psihotrope nu dau nici un rezultat, raman foarte violenti, si atunci iarasi este nevoie de psihochirurgie, dar cu interventii foarte precise, de cativa milimetri in zona lobului temporal, in hipocamp sau amigdala. S-a renuntat total la interventiile barbare ca lobectomia, sectionarea lobilor frontali, bilaterali…

Psihochirurgia este insa doar un caz limita. Oamenii asteapta de la neurologie o speranta de viata mai mare in primul rand, in al doilea rand o garantie ca procesele cerebrale normale vor dura pana la o varsta cat mai inaintata si vor fi cat mai sigure si in al treilea rand o imbunatatire a proceselor logice care decurg din activitatea neuronala. Este neurologia pregatita sa dea aceste raspunsuri?

- Cred ca nu neurologia este capabila, ci neurofiziologia, neurostiinta care a capatat o dezvoltare foarte mare din ‘90 pana in 2000, in decada creierului, cand s-au facut niste cercetari foarte importante. Pe langa celula nervoasa, s-a descoperit ca si substantele neurotransmitatoare au un rol foarte important in functionarea creierului. La ora actuala sunt cunoscuti peste 300 de neurotransmitatori dar fiziologia lor nu este inca suficient de bine cunoscuta. Cand se vor putea sintetiza si li se va cunoaste functionalitatea in totalitate, progresele vor fi insemnate. Studiile merg insa greu pentru ca multe experiente care sunt facute pe animale nu pot fi transpuse exact la om. Animalul reactioneaza cu totul altfel decat omul. Si sa faci experienta pe om este inacceptabil. Dar prin studii de rezonanta magnetica functionala, care permit urmarirea exacta a activitatii cerebrale, cand ii dai individului o sarcina – sa intervina spatial, sa faca un calcul, sa vorbeasca, sa cante, se ajunge la o mai buna cunoastere a creierului. Sunt semnalate si studiate astfel exact zonele care sunt implicate in diverse procese fiindca activitatea lor se evidentiaza prin intermediul acestui aparat. Din pacate costurile echipamentului necesar sunt de cateva milioane de euro si in Romania nu exista rezonanta magnetica functionala. Am incercat si eu asemenea studii, dar fara aparatura rezultatele sunt modeste.

Este probabil o problema de timp. In Romania, dumneavoastra sunteti cel care a introdus si alte tehnici medicale de ultima generatie, precum laserul chirurgical si microscopul operator.

- Am avut o mare sansa, sa ma duc in America, la New York, un an de zile si sa ma specializez in acest domeniu. Cand m-am intors, in anul 1981, am putut sa utilizez microscopul operator. Am vazut acolo ce rezultate aveau. La noi, in operatii sa zic de anevrisme, mureau 50 sau 60% la suta si ei aveau o mortalitate de 3-4%. Atunci m-am lamurit ca microscopul operator utilizeaza alta tehnica, care permite salvarea mult mai multor vieti.

In domeniul laserului, experientele nu si-au spus deocamdata cuvantul. Fizicienii au mult de facut fiindca laserul trebuie sa aiba doua functii foarte importante: sa vaporizeze, la tumori de exemplu, sa vaporizeze tesutul care este anormal si, in al doilea rand, sa produca hemostaza. Lucrul acesta nu poate fi facut de un singur laser. De exemplu, laserul cu bioxid de carbon poate sa faca vaporizarea tumorii dar nu face hemostaza. Vasele de sange raman deschise si sangereaza. Laserul cu YAG:Nd, un alt tip de laser, poate sa faca hemostaza dar nu are destula putere sa vaporizeze tesuturile. Atunci unii au combinat aceste doua tipuri de lasere. Depinde de lungimea de unda fiindca fiecare are cate o anumita lungime de unda si toate lungimile de unda au functii foarte diferite. Unele lungimi de unda s-au utilizat pentru terapia fotodinamica; de exemplu, se injecteaza o substanta in organism care se acumuleaza la nivelul celulei tumorale iar niste lungimi de unda din domeniul ultraviolet actioneaza asupra tumorii respective si laserul nu vaporizeaza tumora, dar substanta chimica implicata (care este hematoporfirina acumulata in tumora respectiva) produce o degradare a celulei sub influenta luminii si atunci tumora poate sa dispara. Un american a facut un laser cat un bloc de mare care sa utilizeze toate lungimile de unda dar este foarte incomod deocamdata si inca nu sunt obtinute rezultate multumitoare. Cat priveste microscopul operator, acesta este mult mai util la ora actuala. El a fost introdus in neurochirurgie prin anii ’60, iar prin anii ‘70 a capatat o extindere foarte mare. El mareste formatiunile nervoase, vasele de sange sunt vazute mai bine, lumina este focalizata exact asupra campului asupra caruia poti sa lucrezi si permite obtinerea unor rezultate fantastic de bune. De exemplu, in tumorile cerebrale sau in anevrisme, inainte, cand nu se utiliza microscopul operator, eu am facut o statistica, intr-un fel mai pe ascuns, si am constatat ca mortalitatea era de 50%. Mureau 50% dintre operati. Introducand microscopul operator, am realizat o scadere a mortalitatii operatorii la 2-4%. Este ceva fantastic ca sa operezi cu microscopul. Sigur ca este o alta tehnica. Multi evita sa o utilizeze dar este introdusa in toata lumea si numai cei care nu isi pot procura un microscop (eu am trei microscoape in sala de operatie, din ce in ce mai perfectionate) sunt scuzati ca o evita. Oricum este dificil sa faci rost de un asemenea microscop performant. Insa rezultatele sunt incomparabile. In neurochirurgie, ca si in neurologie, s-au facut progrese uriase.

Dupa secolul electronului, urmeaza secolul neuronului?

- Da. Multe dintre vechile tabuuri dispar si cercetarile din ultima perioada deschid cai generoase. V-am vorbit despre punerea in evidenta, prin rezonanta magnetica functionala, a participarii mai multor zone din creier la indeplinirea unor functii specifice, lucru care face posibila studierea la acest nivel a functiilor cognitive, a limbajului, a muzicalitatii, a spatialitatii. Un alt tabu care a picat este cel conform caruia celulele nervose nu se divid. Sigur, asta e regula generala, dar s-a constat ca exista si exceptii. Uneori, in caz de accidente vasculare sau traumatisme, o parte din aceste celule nervoase se divid si se duc spre locul traumatizat si cauta sa inlocuiasca celulele pierdute prin noi celule. Activitatea lor este mica. Uneori s-au introdus la nivelul zonelor lezate si celule embrionare nervoase si factori de crestere, dar rezultatele inca nu sunt pe masura asteptarilor. Sunt niste incercari care merita a fi stiute, merita a fi incurajate. In leziuni cerebrale de tromboza de exemplu de carotida, in leziuni ischemice, s-a incercat de asemenea introducerea de celule din acestea embrionare care capata forma celulelor nervoase si inlocuiesc uneori celulele lezate, fac conexiuni, synapse, cu celulele care sunt functionale. Chiar daca efectele sunt mici deocamdata, rezultatele sunt incurajatoare. Inca un fapt foarte important: o celula nervoasa, sa zicem o celula din cerebel, care are dimensiuni de 200 pana la 300 de microni, are sinapse, conexiuni cu 20.000 de alte celule. Daca un om invata zi de zi fapte de memorie, atunci cresc conexiunile dintre celulele nervoase, atat ca numar, cat si ca dimensiuni si ca inmugurire, ceea ce duce la o mai buna functionalitate a creierului. Noi sinapse se creeaza intre celule din zone foarte diferite, la mari distante. Prin asemenea exercitii s-a constatat ca se poate ajunge la o crestere cu 40% a numarului de sinapse ale celulelor, cu impact in comportamentul individului respectiv.

Voiam sa mai spun ca celulele nervose, de regula, nu se divid. Sunt singurele celule din organism care nu se divid. Cam cu cate te nasti, cu atatea ramai, dar dimpotriva, ele se mai distrug pe traseu. Mii de celule zilnic se distrug, fiindca sunt miliarde si nu se intampla nimic din acest motiv. Acestea sunt celulele care nu sunt antrenate intr-o anumita activitate. Ele se atrofiaza si dispar la un moment dat. Supravietuiesc cele care sunt antrenate intr-o activitate. Inactivitatea conteaza mai mult decat noxele in disparitia acestora. Creierul detine si el destula substanta de rezerva, ca si orice organ. De exemplu, organismul unui individ poate functiona numai cu jumatate dintr-un rinichi, sau numai cu o treime, sau numai cu un plaman. In rest, este substanta de rezerva care se utiliezeaza in cazul in care este afectat sau are o infectie. Asa si creierul are substanta de rezerva si poate s-o puna in functie atunci cand un om are o hemoragie cerebrala sau are o ischemie cerebrala – se astupa un vas – exista substanta aceea de rezerva care poate intra in functiune, dar prin antrenament. De aceea recuperarea bolnavilor dupa interventii chirurgicale sau dupa accidente vasculare cerebrale are un rol foarte important fiindca organismul afectat poate sa-si ia din substanta de rezerva. Insa, datorita faptului ca celulele nu se divid, memoria este foarte bine explicata. Toate celelalte celule nu au fapte de memorie. Ele se divid si nu lasa urme de memorie. Dar in creier nu se petrece asa. Nedivizandu-se, celula respectiva functioneaza toata viata si stocheaza informatia in aminoacizii si cromozomii sai. Faptele de memorie asa se explica. Un om are fapte de memorie de lunga durata sau care tin toata viata, nu?, sau a caror amintire si-o actualizeaza dupa un timp… Pentru ca exista fapte de memorie noua si fapte de memorie veche. Aceste fapte de memorie veche sunt stocate in talamus de exemplu, in fornix, in hipocamp, in corpii mamilari, in formatiuni care sunt bine cunoscute acum pentru memorie si, nedivizandu-se, celula nervoasa poate sa stocheze multe, multe fapte de memorie. Asa se explica memoria de diverse feluri a individului. Ca o concluzie, neurologia evolueaza rapid si impactul rezultatelor sale tinde sa devina unul tot mai important atat in tratamentul afectiunilor cat si intelegerea proceselor psihice, ambele fiind teme a caror rezolvare este cautata de oamenii din toate timpurile.

Interviu realizat de Nicu Ilie si publicat in revista Cultura, 2005

vezi si:

  video - Leon Dănăilă, documentar TVR